Mănăstirea Sf. Antonie (Deir Anba Antunius) 



 
        
    Sfântul Antonie s-a născut în preajma anului 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie creştină înstărită. La vârsta de 20 ani, deşi părea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis să-şi împartă averea săracilor. În primul moment s-a retras spre marginea oraşului natal, mai apoi s-a stabilit într-o necropolă abandonată, impunându-şi un ascetism sever. La vârsta de 35 ani, năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită din deşert: Pispir (Deir al-Maimun), unde a petrecut 20 de ani de viaţă anahoretică. Mai apoi, în încercarea de a evita orice contact cu lumea, s-a retras într-un loc inaccesibil, pătrunzând adânc în deşertul de pe malul drept al Nilului. Aici a rămas o perioadă de 50 de ani, până la moartea sa întâmplată în anul 356.

    Deşi Sfântul Antonie nu a fost organizatorul monahismului creştin, totuşi este perceput ca un „părinte fondator”. Influenţa sa extraordinară, precum şi fascinaţia pe care persoana sa a exercitat-o asupra contemporanilor retraşi în pustie, marchează, în mod real, începutul „mişcării” ce avea să se răspândească rapid în întreaga lume creştină.            Anul fondării mănăstirii care îi poartă numele trebuie căutat în perioada cea a urmat imediat morţii sale trupeşti. Sursele literare relaţionează construirea primului nucleu monastic în zonă cu domnia împăratului Iulian Apostatul (361-363).   
   
    Discipolii Sfântului Antonie au ridicat o micuţă comunitate la baza muntelui, unde acesta şi-a petrecut ultima parte a vieţii în trup. Cu siguranţă, nucleu iniţial se rezuma la o bisericuţă, o trapeză şi câteva construcţii anexe (o bucătărie şi un depozit pentru alimente). Primii călugări obişnuiau să trăiască separat în peşterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau în fiecare Duminică şi sărbătoare liturgică majoră pentru Liturghie, în biserica centrală. Abia în a doua jumătate a secolului al V-lea anahoreţii retraşi în zonă au început să-şi construiască celule apropiate, în interiorul nucleului monastic iniţial. Cu toate acestea, regula discipolilor Sfântului Antonie a rămas semi-anahoretică, activităţile în comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale şi ajutorarea fraţilor în nevoi.

    De-a lungul secolului al V-lea, mănăstirea Sf. Antonie a fost un refugiu pentru asceţii din deşertul Sketis (Egiptul de Jos), forţaţi să-şi abandoneze chiliile datorită deselor şi violentelor atacuri ale berberilor. Între cei care au găsit adăpost aici amintim pe Sfântul Ioan cel Scurt (cel Mic), care şi-a sfârşit viaţa pământească în zonă.  
         
    În secolele VII-VIII, mănăstirea Sf. Antonie era ocupată de călugări melkiţi (cei care acceptaseră Ortodoxia chalcedoniană spre deosebire de majoritatea creştinilor egipteni, care rămăseseră fideli ereziei lui Eutihie; de la cuv. melek = rege – supuşi împăratului de la Constantinopol), fapt certificate de Sinaxarul Ethiopian: în anul 790, un grup de călugări monofiziţi de la mănăstirea Sf. Macarie din Sketis, deghizându-se în beduini, au reuşit să pătrundă în mănăstirea Sf. Antonie şi să recupereze moaştele Sfântului Ioan cel Scurt, pe care le-au transportat la mănăstirea din Wadi al-Natrun.   
        
     În secolul al XI-lea, comunitatea a fost lovită de o epidemie de ciumă bubonică, care a împânzit întreg Egiptul, precum şi de raidurile destructive ale turcilor mameluci, sub comanda lui Nasr al-Dawla. Opera de restaurare a fost finalizată în secolele următoare de către călugării monofiziţi, care au reuşit, după o serie de încercări eşuate, să ocupe mănăstirea Sf. Antonie.  
          
    Secolele XIII-XIV constituie perioada de vârf a mănăstirii: artele şi literarura cunosc o extraordinară efervescenţă. Pictura bisericii Sf. Antonie se circumscrie acestei epoci (1232-1233); între numeroasele copii şi traduceri ale unor manuscrise amintim lucrarea monahului Simeon, care a realizat traducerea în etiopiană a Sinaxarului Ethiopian, iniţial redactat în limba arabă. În secolul al XV-lea, stareţul mănăstirii a reprezentat Biserica Coptă la Conciliul unionist de la Florenţa (1438-1445), o încercare eşuată de unire a Bisericii Romane cu Bisericile Răsăritene.

    Această perioadă înfloritoare a fost întreruptă spre sfârşitul secolul al XV-lea, atunci când beduinii au atacat mănăstirea, au ucis toţi călugării şi au distrus clădirile. Biserica Sf. Antonie a fost transformată în bucătărie, iar manuscrisele rare din bibliotecă serveau la menţinerea focului. Câţiva ani mai târziu, mănăstirea a fost restaurată prin grija patriarhului Gabriel VII (1525-1568), care a trimis 20 de călugări de la mănăstirea Sirienilor din Wadi al-Natrun pentru a reînvia tradiţia şi viaţa monahală. În secolul al XVII-lea, ordinul călugărilor franciscani a stabilit un acord cu mănăstirea Sf. Antonie: în schimbul unei sume anuale modice, doi-trei franciscani aveau dreptul de a rezida în centrul monahal de aici pentru a învăţa limba arabă şi a se pregăti pentru slujirea misionară în Orient.  
          
    De-a lungul secolelor, mănăstirea Sf. Antonie a jucat un rol important în istoria Bisericii Copte. Alături de numeroase alte dovezi, această afirmaţie este întărită de numărul mare al patriarhilor copţi care s-au format spiritual în acest aşezământ. În ultimele trei secole, 12 călugări antonieni au atins cea mai înaltă treaptă administrativă din cadrul structurii eccleziale vizibile a Bisericii Egiptene.